Cine moare de grija altuia?

În 2008, în noiembrie, am candidat pentru Parlament. Asta teoretic, pentru că în campania electorală nu s-a discutat aproape deloc despre obiectivele unui parlamentar. Poate că nu a fost aşa în Bucureşti, dar în colegiile care nu conţin mari oraşe, cum este cel pe care l-am câştigat eu, am candidat mai degrabă pentru 6 posturi de primar, adică exact numărul de localităţi din colegiul meu. În termeni de piaţă alegătorii sunt clienţii şi ei formează cererea, aşa că am discutat mai degrabă despre drumuri, canalizare şi cămine culturale decât despre comisia de buget-finanţe.

Şi asta în condiţiile în care alegerile locale se consumaseră cu 6 luni în urmă şi câştigătorii epuizaseră argumentele despre elementele menţionate mai sus.

Spuneam că alegătorii sunt interesaţi de ce vor ei şi politicienii trebuie să răspundă. Corect. Însă este rolul politicienilor într-o democraţie să găsescă mecanisme pentru a facilita accesul alegătorilor la dezbaterea politică. Şi se poate. Pentru că peste încă 8 luni, în iunie 2009, au fost alegeri europarlamentare. Nu am candidat, dar am făcut campanie electorală şi cetăţenii mă întrebau mai ales despre subvenţiile în agricultură, ceea ce este exact o temă pentru europarlamentare.

Acum se pare că vom avea alegeri locale, judeţene, pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat în aceeaşi zi. Consecinţele sunt următoarele: un teanc de buletine de vot gros cât cartea de telefon a oraşului Beijing, candidaţi pentru toate funcţiile posibile cu excepţia celei de Secretar General ONU şi, probabil, multe voturi nule.

Şi am o veste pentru cei care, din disperare, au decis această aberaţie. Nu există metodă prin care să câştigi alegerile dacă te votează 15% dintre alegători. Nu s-a inventat şi nici nu se poate inventa.

De altfel PD pare primul partid din istorie care-şi propune un obiectiv electoral de tip „capra vecinului”. Da, suntem patetici, da, nu ne mai votează nimeni, aşadar ne propunem deschis să pierdem alegerile dar sperăm ca adversarul nostru să nu obţină 50% din voturi. Este ca şi când o echipă de fotbal care a câştigat campionatul trecut merge la un meci propunându-şi să nu piardă cu 5 la 0 ci doar cu 4 la 0.

Şi aşa „50% plus unu” a devenit un fel de Sfântul Graal al politicii româneşti. Am două mesaje pentru minusculii (în sondaje şi în performanţă de guvernare) portocalii. Să nu-şi mai bată capul cu asta. Este pentru ei o ultimă formă de încurajare vecină cu delirul. „ne fugăreşte lumea pe stradă dar USL nu va lua 50%”.

În primul rând că USL va obţine 50%, inclusiv la alegeri comasate, sau mai ales la alegeri comasate, pentru că pur şi simplu avem mult, mult mai mulţi primari. De acord să nu credem prea tare în sondaje, însă chiar şi cele mai dirijate către activiştii PD dau USL cu un scor de parcă ar fi un magazin în perioada de reduceri. Acum numai 49,95, ceva de genul acesta.

În al doilea rând că obiectivul constituţional este altul. Avem nevoie nu de 50% plus unu din voturi, ci de 50% plus unu din mandate, adică de 151. Adică nu, pentru că mereu uit că Băsescu şi PD au minţit când au spus că reduc numărul de parlamentari. Şi 50% din mandate e un pic altceva, dragă domnule Lăzăroiu.

50% plus unu din mandate înseamnă numărul suficient de parlamentari pentru a acorda un vot de încredere unui guvern USL condus de Victor Ponta sau pentru a aplica o cuvenită sancţiune unui preşedinte care nu va recunoaşte această majoritate.

Publicitate

Etichete: alegeri, comasare, locale, majoritate, Parlament, PD, USL