Posts Tagged ‘cetateni’

Noi plătim, statul nu

august 15, 2010

Comuniștii încercau să ne bage în cap că ”statul” este ceva suprem, mai presus de cetățeni și care nu poate fi atacat, criticat sau acuzat. Comuniștii au plecat, mentalitatea a rămas. Putem discuta adcă cetățenii sunt sau nu egali, dar cu siguranță nu sunt egali cu statul. De parcă statul ar putea face ceva fără cetățeni.

Dacă o persoană, din diverse motive, întârzie să-și plătească dările către stat încep să-i vină penalizări și apoi apare chiar și sechestrul pe bunuri sau munca în folosul comunității.

La fel este și cu firmele. Nu cumva să nu plătească TVA sau impozit pe profit că a încurcat-o. Mai mult decît atît, dacă o firmă are datorie către stat 100 de lei iar statul are datorie către aceeași firmă tot 100 de lei este exclus să poți compensa aceste datorii. Sau dacă o firmă lucrează cu statul și facturează ceva, trebuie să plătească imediat TVA pentru o sumă pe care o va vedea peste ani. Tu plătești și statul nu. Datorii ale statului către persoane fizice sau juridice stau neachitate chiar și câte doi sau trei ani fără ca să fie purtătoare de penalități.

Și asta nu este tot. Avem probleme cu bugetul de stat și tăiem de la bugetari și încărcăm firmele private cu noi impozite. Dar regiile și companiile de stat au datorii la buget de miliarde de euro, datorii care nu se încasează și care nu generează penalități. Doar regia huilei are datorii de un miliard de euro la buget.

Nici în domeniul taxelor și impozitelor nu avem vreo egalitate. Impozitele pe bunuri imobile plătite de persoanele fizice se modifică după bunul plac al autorităților, întotdeauna în sus. În timp ce statul nu plătește impozite de acest gen. Nici biserica nu plătește impozite și nici asta nu e corect.

Încrederea în instituții se clădește numai dacă te aștepți la un comportament corect. Și, din păcate, în domeniul fiscal nu este cazul.

Romania tacuta. Leapsa de la Lilick

ianuarie 12, 2010

Primesc de la Lilick o leapsa interesanta. Despre Romania tacuta, despre cum facem sa vorbeasca oamenii de la baza tarii si mai ales despre cum vom sti sa-i ascultam daca vorbesc.

Ei bine, cam ca mai in toate cazurile, trebuie sa existe un just echilibru. Si o sa incerc sa explic de ce.

Din pacate in multe cazuri partidele si politicienii aplica principiul „las’ ca stiu eu mai bine”. Sunt prea multe situatii in care ne-am trezit cu decizii, care au devenit uneori si politici publice, care nu au nicio legatura cu cetatenii. Impozitul forfetar, impozitarea drepturilor de autor sau cresterea nejustificata a bugetului serviciilor secrete. Avem si noi, liberalii, bubele noastre. Ne-am impotrivit absolut inexplicabil, in 2008, deregelementarii activitatii notarilor. Sau chiar taxa pe poluare, in prima ei forma, desi aici poate fi facuta o discutie despre industria auto din Romania.

Sunt prea multe manifestari autiste din partea politicienilor. Aflati in lumea lor, se comporta de prea multe ori ca si cand nu s-ar raporta la cetateni ci la ei insisi. Chiar si mijloacele clasice de comunicare, intalnirile directe cu cetatenii, par sa functioneze aproape numai in campania electorala. Iar aparitiile TV sunt foarte importante, dar reprezinta un mijloc unilateral de comunicare. Sunt totusi, in ultima vreme, incercari timide de actiune si in mediile moderne. Bloguri, dar si alte minuni ale tehnicii despre care eu nu inteleg nimic, gen Twitter. Sunt politicieni care, dincolo de sustinerea sau respingerea ideilor pe care ei le sustin, merita mentionati. Alaturi de liberali, pe care ii stim si sunt inca prea putini, din pacate, merita remarcati Adrian Nastase sau Ion Iliescu de la PSD, Dan Voiculescu de la PC sau Daniel Funeriu si Cristian Preda de la PD.

Asa cum spuneam la inceput, exista si cealalta fata. Un partid politic nu trebuie sa functioneze exclusiv modelandu-si mesajele in functie de opinii majoritare sau sondaje de opinie. Daca PNL ar constata ca un milion de oameni scriu pe site-ul partidului ca doresc impozit progresiv trebuie sa ne schimbam parerea despre cota unica? Evident nu! Povestea cu majorarea salariilor profesorilor de la sfarsitul lui 2008 reprezinta un exemplu practic foarte util, pentru ca eu cred ca Tariceanu si Vosganian au procedat atunci corect.

Daca voi, cititorii, sustinatorii sau criticii nostri faceti eforturi sa ne mobilizati, atunci noua ar trebui sa ne fie rusine. Si sa facem ceva. Sa ne convingem colegii sa fie mai activi, sa schimbe opinii cu voi. Suntem mult, mult prea putini.