Posts Tagged ‘impozit forfetar’

Curat predictibilitate

noiembrie 2, 2010

Astăzi, printre preocupări mărețe legate (în discursul său președintele a folosit de vreo douăzeci de ori ”legat” sau ”legate” – o fi vreo presimțire?) de mari probleme europene, Traian Băsescu a decis să trimită la re-examinare cele două legi cunoscute și sub numele de ”legile Toader” 🙂 , votate ca la Marea Adunare Națională de majoritatea toxică.

Nu-i vreo surpriză și nici nu susțin aici că nu are dreptul, conform Constituției, să facă asta.

Încercând însă să justifice ceea ce nu este altceva decât executarea întocmai și la timp a ordinelor FMI, președintele a bălmăjit ceva despre nevoia de predictibilitate.

Mare lucru, într-adevăr. Dacă ar fi așa. Predictibilitatea în domeniul fiscal contează enorm. Iată de ce legea prevede că modificările de fiscalitate se fac de regulă cu cel puțin șase luni înainte de a intra în vigoare, astfel încât cetățenii și mai ales firmele să-și poată face calcule, planificări, modificări de strategii și altele. Există acest păcătos ”de regulă”, însă excepția se referă, zic eu, la prevederi favorabile.

Acum cică ținem la predictibilitate. Ceea ce nu a contat până acum.

Introducerea impozitului minim, cianură pentru o sută și ceva de mii de firme, a fost făcută cu intrare în vigoare imediat, fără ca vreun IMM să aibă șansa de a calcula ce se va întâmpla cu ei. Aici și PSD are ceva de spus, dar măcar ei nu au pretenția că sunt de dreapta și deci apărători ai inițiativei private.

Tăierea salariilor bugetarilor s-a făcut, de asemenea, imediat. Ce șansă la predictibilitate au avut milioane de oameni care lucrează tot cu bugete, chiar dacă mici, de familie, bugete care includeau și peste noapte n-au mai inclus medicamente, întreținere, rate la bănci și altele.

Majorarea TVA s-a făcut tot peste noapte, ceea ce a generat o nebunie întreagă chiar și pe subiecte strict tehnice, cum ar fi re-programarea caselor de marcat, darămite prin bugetele firmelor.

Așa este, guvernanții noștri țin la predictibilitate. Când le convine.

Cum?

septembrie 30, 2010

Scriu acest post în timp ce mă aflu în teritoriu, în colegiul meu. Am și eu audiențe, merg pe stradă sau în târguri și constat că mai toate problemele legate de nemulțumiri punctuale, personale, sunt corect identificate din punct de vedere al cauzei și întrebările sunt simplificate la maxim și reduse la una singură. Când îi dați jos pe ăștia?

De acord, nu vorbesc eu cu eșantioane reprezentative și pot să accept că susținătorii guvernului, câți or mai fi rămas, nu vorbesc cu mine. Dar eșantionalele reprezentative le regăsim în sondaje și absolut niciunul nu arată mai mult de 15% susținere pentru politica guvernului și nici pentru PD sau Traian Băsescu.

Înainte de a ne întreba ”când îi dăm jos pe ăștia” ar trebui să ne întrebăm cum. Sigur că asistenta medicală cu salariu de 500 de lei sau patronul unei mici afaceri pe care a trebuit să o închidă acum trei luni nu sunt foarte interesați de aritmetica parlamentară și nu înțeleg de ce un guvern fără mare susținere populară își continuă activitatea.

Guvernele cad prin moțiuni de cenzură iar acestea se votează cu majoritate parlamentară. Opoziției îi lipsesc 21 de voturi pentru a reuși constituirea acestei majorități.

Putem și trebuie să încercăm să obținem aceste voturi. Poate prin atragerea unor nemulțumiți. Poate în interiorul PD un grup sau altul este nemulțumit de remaniere sau de situația internă din partid. Poate niște migratori de la UNPR decid să facă drumul înapoi.

Poate. Însă o altă majoritate, stabilă atât numeric cât și politic, este de preferat să se constituie prin alăturarea UDMR și, eventual, a grupului minorităților. Chiar dacă UDMR se poate baza pe un bazin fix și relativ sigur de votanți, trebuie să observe că și comunitatea lor este afectată de politica economică și că și în rândul acestora nemulțumirea este mare.

Apreciez faptul că eliminarea impozitului minim s-a făcut la presiunea UDMR. Dar nu este suficient.

Se apropie 1 octombrie. Nu speraţi

septembrie 13, 2010

Pe vremea lui Ceauşescu produceam şuruburi cu costuri de 2 lei şi le vindeam cu un leu. Şi apoi vorbeam despre creşterea producţiei industriale. Sau, mai simplu, raportam direct kilograme la hectar care nu existau.

Printre „măsurile eonomice” inventate de măreţul nostu guvern se numără şi impozitul minim, cunoscut şi sub numele de forfetar. Am avut şi aici o raportare tovărăşească, cea a fostului ministru Pogea, cu privire la rezultatele acestei noi găselniţe. A fost şi ultima, pentru că Sebastian Vlădescu nu a mai riscat vreo raportare.

Ne povestea domnul Pogea că am încasat 85 de milioane de euro ca urmare a impozitului minim. Dar, ca în povestea cu şurubul lui Nea Nicu, nu a pomenit de pierderile suferite.

O sută şi ceva de mii de firme închise şi măcar tot atâtea locuri de muncă pierdute. Firmele închise erau acuzate că nu plătesc impozit pe profit pentru că îşi aranjează într-un fel sau altul cheltuielile. Mi se pare o învinuire în grup, tipic comunistă. Dar chiar dacă ar fi aşa, TVA plăteau. Şi am pierdut aceşti bani.

Iar, pe partea de forţă de muncă, pierdem de două ori. Locurile de muncă închise nu mai virează impozit pe venit şi nici contribuţii la pensii sau sănătate. Iar şomerii fără voie încasează acum ajutor de şomaj tot din bugetul astfel sărăcit.

Se apropie termenul de 1 octombrie, dată la care guvernul a sugerat că va elimina acest impozit stupid. Nu ştiu dacă aces lucru se va întâmpla. Mă uit în programul de guvernare şi constat că nici nu ar fi trebuit să existe, acolo nu-l găsesc. Apoi renunţ, pentru că guvernul nostru nu mai are program de guvernare, document care a fost înlocuit cu scrisori de intenţie.

Cum? Cu cine?

mai 8, 2010

M-am săturat până peste cap de ”salvatorul” de la Cotroceni care găsește mereu o soluție și se pricepe la toate. M-am săturat de soluțiile lui care sunt întotdeauna orientate către partid, către clientelă și către teatrul ieftin.

Știam că s-a lansat alarma cu creșterea TVA pentru a acoperi, după sistemul răului cel mai mic, ce urmează să se propună. Ca în povestea cu rabinul și oile, acum ar fi trebuit să ni se pară confortabile măsurile drastice anunțate.

De acord cu reducerea cheltuielilor publice, de acord că aparatul bugetar trebuie să fie comprimat într-un fel sau altul. Inacceptabile însă propunerile referitoare la pensii și la alocațiile pentru copii, niciuna dintre aceste două categorii neputând fi tratată pe picior de egalitate cu salariații din domeniul bugetar.

Cum se face însă că, din nou, lipsesc două categorii de măsuri despre care marele economist n-a suflat o vorbă. Primul domeniu nu înțeleg de ce nu este abordat, cel de-al doilea însă nu este pomenit pentru că nu le convine.

Mă refer la măsurile se sprijin pentru economia privată, singura care poate genera mai multe venituri și care poate absorbi forța de muncă ce urmează a fi pusă pe liber. De la așa un mare om de dreapta m-aș fi așteptat să aud de eliminarea impozitului forfetar, de TVA 5% pentru construcții și poate și pentru altele, de premierea într-un fel sau altul a fiecărui loc de muncă nou creat sau de facilități fiscale pentru profitul reinvestit.

Ce nu le convine să anunțe sunt măsuri dure pentru stoparea risipei și a licitațiilor trucate, găuri negre pentru care nu angajații bugetari sunt vinovați, ci șefii lor portocalii. De la patinoare construite la prețuri de 4 ori mai mari decât valoarea pieții până la lingurițele de 100 de lei de la Apele Române, sute și mii de astfel de cazuri parazitează bugetul cu sume imense, în special în domeniul lucrărilor de infrastructură. Nici despre găurile din sistemul vamal, găuri prin care scapă niște miliarde de euro sub formă de taxe neplătite la țigări, legume, fructe, flori și încă atâtea altele nu auzim nimic.

Și încă ceva. Ar trebui să credem că acest guvern incompetent, care de un an și jumătate ne-a afundat în criză, este capabil să facă ceva?

Fără număr

mai 2, 2010

Am reușit să aflăm, în sfârșit, câte posturi din sectorul bugetar vor mai fi restructurate în acest an. Și anume oricâte va fi nevoie.

Nici măcar nu vreau sa-l critic pe Sebastian Vlădescu, autorul acestei declarații. Dimpotrivă, este printre puținii miniștri ai cabinetului Boc care mai încearcă să facă ceva. Nu cu mare succes, însă mai ales din cauza politicii general incoerente în domeniul economic a partidului de guvernământ.

Sunt convins de faptul că, indiferent de solicitările FMI, reduceri de cheltuieli în domeniul bugetar sunt absolut necesare. Însoțesc însă aceasta afirmație de trei probleme despre care nu vorbește guvernul, pentru simplul fapt că nu-i convine.

Mai întâi faptul că posturile restructurate nu fac parte din aparatul politic montat în funcție de PD. Adică nimic din agenții și companii beneficiare de salarii bune, de prime, sporuri și toate avantajele despre care premierul pomenea că vor dispărea, nimic din administrația centrală și tot nimic din serviciile secrete. Afectați vor fi, din nou, profesori, angajați de pe la CFR sau cadre medicale, mulți dintre ei selectați pe baza unor listuțe întocmite pe criterii de partid.

Vine apoi problema unor cheltuieli. Altele decât salarii, mai precis patinoare care costă de patru ori mai mult decât prețul pieței, autostrăzi care costă de parcă ar fi asfaltate cu icre negre sau studii de fezabilitate despre lucrări care nu se execută niciodată.

Al treilea lucru este o problemă de fond. Evident ca FMI este cu ochii pe buget, pe ponderea cheltuielilor în general și nu pe postul de învățător din comuna Văscăuți pe care urmează sa-l restructureze Funeriu. Nu reușesc așadar să înțeleg încăpățânarea cu care guvernul omoară mediul privat, generator de venituri bugetare, cu impozitul forfetar, cu plata în avans a impozitului pe profit sau cu TVA la facturi pe care urmează să le încaseze peste 6 luni.

Am ajuns la 130.000 de firme închise într-un an. Și cică avem guvern de dreapta.

Sa facem o comisie

februarie 2, 2010

Anuntat cu mult tam-tam inca de ieri, dupa ce a aruncat buzduganul printr-o prezenta in fata Senatului pe care vrea sa-l trimita in istorie, astazi premierul Boc ne-a prezentat prioritatile sale legislative si in Camera Deputatilor.

Si ne-a vorbit foarte mult despre reforma statului si revizuirea Constitutiei.

Las la o parte faptul ca ma indoiesc ca aceste prioritati tin loc de pensii si locuri de munca sau au darul de a-i insufleti brusc pe cei care urmeaza sa fie concediati in acest an, fie din sistemul bugetar, fie din zecile de mii de firme care au rezistat anul trecut impozitului forfetar dar vor ramane fara vlaga anul acesta.

Ma indoiesc insa de avantul si energia membrilor majoritatii parlamentare cu privire la acest subiect. Putem incepe cu UDMR care pot ramane aproape nereprezentati daca dispare o camera si se micsoreaza numarul de parlamentari. Si pot continua cu PD care sunt departe de a fi o oaste aliniata, un cor de ingeri care canta la harpa imnuri dedicate reformei statului. De mai multe ori, in discutii informale, mai ales senatori PD au marturisit ca sunt in cautare disperata de solutii pentru a evita toata afacerea fara sa iasa prost la Zeus. Au fost invocate calatorii in strainatate si picioare in ghips la momentul votului, dar mai ales sperante de tergiversare pentru termene ce depasesc 3 ani.

As vrea sa va relatez povestea, scurta ce-i drept, a comisiei parlamentare pentru revizuirea Constitutiei. Veti spune, pe buna dreptate, ca aceasta comisie nu exista. Exact, tocmai aici este povestea. Imediat dupa alegerile prezidentiale, in birourile permanente reunite ale celor doua camere, grupurile PD au venit cu o solicitare de constituire a acestei comisii. Era atat de prost redactata incat imediat te ducea gandul la celebrele erori de citare sau procedurale care se intampla cateodata in justitie. Rusinati, cei de la PD au retras cererea, promitand sa o reformuleze si sa o retransmita de urgenta pentru introducerea pe ordinea de zi.

De atunci au trecut doua luni si nu s-a mai intamplat nimic.

Ramane cum am stabilit

ianuarie 13, 2010

Atunci cand guvernul vine cu proiectul de buget in Parlament si declara ca nu vrea nicio schimbare in mareata lor opera se cheama incapatanare.

Insa atunci cand guvernul, fie si din dorinta de a iuti dezbaterile si nu din convingere, declara ca este de acord cu unele modificari solicitate de opozitie, admite ca un articol sa fie retrimis la comisie si apoi, a doua zi, nu mai accepta acele modificari se numeste minciuna.

Spuneam intr-un post de acum cateva zile ca nu-mi fac iluzii cu privire la adoptarea in plen a amendamentelor PNL admise in comisii. Si asa se si intampla. Vom avea in continuare impozit forfetar, CAS sta pe loc, deductibilitatile raman in continuare ca si inexistente. Guvern de dreapta? Nici macar pe hartie, pentru ca pe hartie este acest buget tipic pentru un stat care isi trateaza supusii ca pe niste cash-cows.

A fost insa episodul legat de finantarea comunitatilor locale. Marea majoritate a celor 6500 de amendamente depuse se refera la obiective de investitii la nivel local. Eu sunt de acord ca la legea bugetului trebuie sa fie mai degraba un act care sa descrie o viziune si mai putin o anexa cu biserici, fantani si drumuri. Insa toate aceste amendamente au la baza teama justificata ca guvernantii vor acorda bani catre comunitati pe criterii clientelare. Si atunci am purtat o discutie referitoare la principii. Am sustinut cateva lucruri care, daca ar fi fost acceptate, ar fi putut duce la calmarea spiritelor cu privire la miile de amendamente de interes local. Chestiuni fara culoare politica, de exemplu scutirea de TVA a cofinantarii proiectelor europene, sau acordarea finantarilor in functie de vechimea si stadiul de executie a proiectelor. Nu s-au acceptat. A fost totusi o discutie promitatoare despre marirea cotei defalcate din TVA acordata consiliilor judetene.

Era o idee buna. O mai mare descentralizare si o dispersie politica mai echitabila, tinand cont ca majoritatile din consiliile judetene sunt de toate felurile si de toate culorile. Parlamentarii PD si guvernul au promis ca vor accepta modificarea, au trimis articolul la comisie si a doua zi au venit in par si au votat impotriva.

Oare de ce mai discutam cu ei? Un refuz pe fata ar fi fost mai acceptabil.

Romania tacuta. Leapsa de la Lilick

ianuarie 12, 2010

Primesc de la Lilick o leapsa interesanta. Despre Romania tacuta, despre cum facem sa vorbeasca oamenii de la baza tarii si mai ales despre cum vom sti sa-i ascultam daca vorbesc.

Ei bine, cam ca mai in toate cazurile, trebuie sa existe un just echilibru. Si o sa incerc sa explic de ce.

Din pacate in multe cazuri partidele si politicienii aplica principiul „las’ ca stiu eu mai bine”. Sunt prea multe situatii in care ne-am trezit cu decizii, care au devenit uneori si politici publice, care nu au nicio legatura cu cetatenii. Impozitul forfetar, impozitarea drepturilor de autor sau cresterea nejustificata a bugetului serviciilor secrete. Avem si noi, liberalii, bubele noastre. Ne-am impotrivit absolut inexplicabil, in 2008, deregelementarii activitatii notarilor. Sau chiar taxa pe poluare, in prima ei forma, desi aici poate fi facuta o discutie despre industria auto din Romania.

Sunt prea multe manifestari autiste din partea politicienilor. Aflati in lumea lor, se comporta de prea multe ori ca si cand nu s-ar raporta la cetateni ci la ei insisi. Chiar si mijloacele clasice de comunicare, intalnirile directe cu cetatenii, par sa functioneze aproape numai in campania electorala. Iar aparitiile TV sunt foarte importante, dar reprezinta un mijloc unilateral de comunicare. Sunt totusi, in ultima vreme, incercari timide de actiune si in mediile moderne. Bloguri, dar si alte minuni ale tehnicii despre care eu nu inteleg nimic, gen Twitter. Sunt politicieni care, dincolo de sustinerea sau respingerea ideilor pe care ei le sustin, merita mentionati. Alaturi de liberali, pe care ii stim si sunt inca prea putini, din pacate, merita remarcati Adrian Nastase sau Ion Iliescu de la PSD, Dan Voiculescu de la PC sau Daniel Funeriu si Cristian Preda de la PD.

Asa cum spuneam la inceput, exista si cealalta fata. Un partid politic nu trebuie sa functioneze exclusiv modelandu-si mesajele in functie de opinii majoritare sau sondaje de opinie. Daca PNL ar constata ca un milion de oameni scriu pe site-ul partidului ca doresc impozit progresiv trebuie sa ne schimbam parerea despre cota unica? Evident nu! Povestea cu majorarea salariilor profesorilor de la sfarsitul lui 2008 reprezinta un exemplu practic foarte util, pentru ca eu cred ca Tariceanu si Vosganian au procedat atunci corect.

Daca voi, cititorii, sustinatorii sau criticii nostri faceti eforturi sa ne mobilizati, atunci noua ar trebui sa ne fie rusine. Si sa facem ceva. Sa ne convingem colegii sa fie mai activi, sa schimbe opinii cu voi. Suntem mult, mult prea putini.

Unde e majoritatea?

ianuarie 6, 2010

Primul test pentru actuala majoritate pare sa mearga prost. Bugetul este macelarit, acesta este termenul cel mai sugestiv, in comisiile parlamentare. Si este interesant nu doar ca opozitia isi trece amendamentele pe banda rulanta, dar guvernul nici macar opozitie nu se poate numi, pentru ca sunt extrem de dezorganizati la vot si, uneori, chiar complici la modificarile de buget.

Bugetul apararii a fost crescut, prin eliminarea sediului de 30 milioane de euro al SPP. Bugetul agriculturii a fost marit pentru asigurarea subventiilor, aici nu stiu exact din ce sursa.  Bugetul Ministerului Culturii a fost marit, prin taierea penisurilor domnului Patapievici (scuze, dar nu m-am putut abtine, asta a fost modificarea ce mai tare!). Mai toate amendamentele pentru constructiile de biserici au trecut, dar asta nu e neaparat in regula. Bugetul sanatatii a fost marit de la 3,2% la 4% din PIB.

Si acum a venit punctul de pensie. UDMR, partener de guvernare cu PD, protestase public impotriva inghetarii pensiilor si amenintase cu boicotarea votului la bugetul asigurarilor sociale. Votul din comisiile de munca a fost dat fara voturi impotriva, ceea ce pe Boc l-a descumpanit vizibil.

Sigur ca aceste amendamente vor trece din nou prin comisiile reunite de buget-finante si, evident, prin plen. Iar in comisiile de buget finante mai avem de sustinut cateva amendamente dragi noua, de exemplu eliminarea impozitului forfetar.

Si raportul de forte in comisiile de buget-finante este de 24-21 pentru opozitie, asa ca …

Cum se va descurca domnul Boc?

Dusmanii poporului

ianuarie 3, 2010

Statul nu produce bani, mediul de afaceri da. Acesta este un adevar ce nu pare, in continuare, acceptabil pentru un guvern ce se auto-intituleaza a fi de dreapta.

Ce s-a intamplat in 2009 sub inteleapta viziune contabila a domnului Pogea? Stim cu totii. 100.000 de firme si-au inchis portile, de exemplu. Nu contest ca o parte din cauza efectelor crizei economice, ceea ce nu poate fi pus in carca guvernului. Dar o mare parte din cauza incapacitatii guvernului de a combate efectele acestei crize. Mediul de afaceri nu a fost tratat ca un partener, ci ca o sursa de bani. Cand cifrele impuse de FMI nu se inchideau, a fost introdus impozitul minim, zis si forfetar, care a fost principala cauza a numeroase falimente.

La sfarsitul anului, domnul Pogea ne-a prezentat cu mandrie bilantul impozitului forfetar. Nu stiu cate zeci de milioane de euro in plus la buget. Dar aceasta socoteala este, imi pare rau, ca raportarile economice de pe vremea lui Ceausescu. Produceam o piulita cu 2 lei si o vindeam cu un leu, raportand milioane de piulite vandute. O fi facut Pogea niste milioane din acest impozit, dar nu ne-a spus cati bani a pierdut din el. Pentru ca firmele inchise nu au mai platit impozite pe profit, pe veniturile angajatilor si nici TVA. Iar angajatii trimisi acasa din aceste firme au inceput sa consume banii asigurarilor sociale, evident.

Apoi este creditul guvernamental. Statul s-a imprumutat imens, si nu doar de la FMI. Si, logic, bancile au preferat sa imprumute statul, client mai sigur, in detrimentul companiilor. Creditul guvernamental a omorat creditul privat si alte mii de firme au inchis portile din lipsa de finantare.

Din pacate nu sunt semne ca lucrurile se vor schimba. Noul ministru de finante este mai apropiat de mediul de afaceri decat cel vechi. Dar asta nu pare sa schimbe politica guvernului. Impozitul forfetar isi vede de treaba, nu exista masuri fiscale de impulsionare a generarii de noi locuri de munca, de exemplu o usoara scadere a CAS, iar pericolul cresterii TVA ramane in continuare prezent.

Intreprinaztorii vor fi, din nou in 2010, nu niste parteneri, ci un soi de dusmani ai poporului.