Cine moare de grija altuia?

În 2008, în noiembrie, am candidat pentru Parlament. Asta teoretic, pentru că în campania electorală nu s-a discutat aproape deloc despre obiectivele unui parlamentar. Poate că nu a fost aşa în Bucureşti, dar în colegiile care nu conţin mari oraşe, cum este cel pe care l-am câştigat eu, am candidat mai degrabă pentru 6 posturi de primar, adică exact numărul de localităţi din colegiul meu. În termeni de piaţă alegătorii sunt clienţii şi ei formează cererea, aşa că am discutat mai degrabă despre drumuri, canalizare şi cămine culturale decât despre comisia de buget-finanţe.

Şi asta în condiţiile în care alegerile locale se consumaseră cu 6 luni în urmă şi câştigătorii epuizaseră argumentele despre elementele menţionate mai sus.

Spuneam că alegătorii sunt interesaţi de ce vor ei şi politicienii trebuie să răspundă. Corect. Însă este rolul politicienilor într-o democraţie să găsescă mecanisme pentru a facilita accesul alegătorilor la dezbaterea politică. Şi se poate. Pentru că peste încă 8 luni, în iunie 2009, au fost alegeri europarlamentare. Nu am candidat, dar am făcut campanie electorală şi cetăţenii mă întrebau mai ales despre subvenţiile în agricultură, ceea ce este exact o temă pentru europarlamentare.

Acum se pare că vom avea alegeri locale, judeţene, pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat în aceeaşi zi. Consecinţele sunt următoarele: un teanc de buletine de vot gros cât cartea de telefon a oraşului Beijing, candidaţi pentru toate funcţiile posibile cu excepţia celei de Secretar General ONU şi, probabil, multe voturi nule.

Şi am o veste pentru cei care, din disperare, au decis această aberaţie. Nu există metodă prin care să câştigi alegerile dacă te votează 15% dintre alegători. Nu s-a inventat şi nici nu se poate inventa.

De altfel PD pare primul partid din istorie care-şi propune un obiectiv electoral de tip „capra vecinului”. Da, suntem patetici, da, nu ne mai votează nimeni, aşadar ne propunem deschis să pierdem alegerile dar sperăm ca adversarul nostru să nu obţină 50% din voturi. Este ca şi când o echipă de fotbal care a câştigat campionatul trecut merge la un meci propunându-şi să nu piardă cu 5 la 0 ci doar cu 4 la 0.

Şi aşa „50% plus unu” a devenit un fel de Sfântul Graal al politicii româneşti. Am două mesaje pentru minusculii (în sondaje şi în performanţă de guvernare) portocalii. Să nu-şi mai bată capul cu asta. Este pentru ei o ultimă formă de încurajare vecină cu delirul. „ne fugăreşte lumea pe stradă dar USL nu va lua 50%”.

În primul rând că USL va obţine 50%, inclusiv la alegeri comasate, sau mai ales la alegeri comasate, pentru că pur şi simplu avem mult, mult mai mulţi primari. De acord să nu credem prea tare în sondaje, însă chiar şi cele mai dirijate către activiştii PD dau USL cu un scor de parcă ar fi un magazin în perioada de reduceri. Acum numai 49,95, ceva de genul acesta.

În al doilea rând că obiectivul constituţional este altul. Avem nevoie nu de 50% plus unu din voturi, ci de 50% plus unu din mandate, adică de 151. Adică nu, pentru că mereu uit că Băsescu şi PD au minţit când au spus că reduc numărul de parlamentari. Şi 50% din mandate e un pic altceva, dragă domnule Lăzăroiu.

50% plus unu din mandate înseamnă numărul suficient de parlamentari pentru a acorda un vot de încredere unui guvern USL condus de Victor Ponta sau pentru a aplica o cuvenită sancţiune unui preşedinte care nu va recunoaşte această majoritate.

Publicitate

Întoarcerea la popor fără popor

Nici măcar prin reprezentanți.

Adică. Urmează, începând de mâine, procedura cu privire la angajarea răspunderii guvernului pe Codul Muncii. Nici măcar nu vreau să vorbesc despre absența dezbaterii pe acest subiect. Am mai făcut-o zilele trecute. Au decis să uzeze, de fapt să abuzeze, de procedura constituțională a angajării răspunderii.

Între timp au mai inventat ceva. Izolați de cetățeni, izolați în sondaje, au decis să izoleze și Parlamentul. În contradicție cu prevederile constituționale, membrii puterii din Biroul Permanent al Camerei Deputaților au votat ca ședința camerei să se desfășoare cu ușile închise, urmând să fie permis doar accesul presei, nu și al cetățenilor, oameni cu drepturi negate prin decizia lor.

Puterea sunt ei, poporul tot ei și alții nu contează.

Ba al nostru e mai bun

Până să se decidă dom Băsescu ce învârteli mai face la ceas de seară cu partidul cu care chiar poate face orice, am totuși un mic comentariu.

Știți povestea cu deputatul Păsat. Cel pe care îl ridica președintele în picioare și-i cerea să se aresteze singur. Și cel pe care marele partid justițiar se lăuda că îl va preda justiției.

Nu am nici cea mai mică idee dacă domnul cu pricina se face vinovat de ceva. Nici nu-i treaba mea, ci treaba unui proces, sper, corect. Numai că noi discutam acolo de arestare, ceea ce e un pic altceva. Dar nu despre asta este vorba.

Sătui să aflăm non-stop de la portocalii că ei sunt mama justiției și noi, opoziția, mogulii, pensionarii, militarii, jurnaliștii și alții, persoane vinovate în general, ne opunem actului justiției, am decis în Camera Deputaților să-i lăsăm să voteze ei. Și acum au o mare problemă să explice 34 de voturi împotrivă din urnă, că doar nu sunt ale opoziției care nu a votat.

Ei bine, s-a pus problema excluderii acestuia din PD, ceea ce este departe de a fi o arestare. Ba dimpotrivă, aș zice. În ditamai Biroul Național al PD, vreo treizeci și ceva de oameni, am auzit că ar fi fost doar trei voturi pentru.

Justiție, justiție, dar guvernarea e pe voturi.

Bugetul. Ce dorim noi

Legea bugetului de stat arată, de cele mai mult ori viziunea guvernului asupra dezvoltării ecnomic a statului pentru anul următor. În cazul nostru, ca în bancul cu Volga şi bicicleta, arată nu viziunea guvernului, ci a FMI şi nu asupra dezvoltării ci asupra stagnării.

Ne uităm cu groază la cifrele din dreptul sistemului de sănătate publică şi ne dăm seama că şi la anul, din păcate, nefericiţii care vor apela la spitale vor fi nevoiţi să-şi cumpere iarăşi singur cam tot.

Ne uităm la ceea ce înseamnă taxe şi impozite şi vedem o mare problemă. Nu este loc de dezvoltare pentru că mediul privat este în continuare tratat exclusiv ca o sursă de venituri la buget şi nu, aşa cum ar fi normal, ca un partener în relansarea economică a ţării.

Aici este marea problemă şi înspre acest domeniu se îndreaptă, în special, eforturile parlamentarilor PNL.

Ne propunem să susţinem, în afară de chestiunile punctuale ale fiecărui parlamentar pentru comunităţile din colegiul său, căteva amendamente importante, de fond, care ar schimba, în opinia noastră, relaţia stat-mediu de afaceri.

Avem contribuţii de asigurări sociale printre cele mai mari din UE. Propunem reducerea acestora cu patru puncte procentuale pentru a diminua costurile de personal şi a deveni mai competitivi pentru atragerea de investiţii străine directe.

Dorim şi noi un aparat bugetar mai eficient, depolitizat şi puţin costisitor. Însă forţa de muncă trebuie atrasă de mediul privat prin crearea de noi locuri de muncă. Propunem reducerea integrală a cotelor de contribuţii sociale pe 2011 pentru cei care înfiinţează noi locuri de muncă. Tot pentru acest obiectiv susţinem scutirea de impozitare a dividendelor care vor fi reinvestite. Investiţii noi înseamnă locuri de muncă noi.

Pentru încurajarea IMM propunem reintroducerea impozitului de 3% asupra cifrei de afaceri. Asta ar însemna sporirea potenţialului de creştere, dar şi simplificarea sistemului fiscal pentru această categorie de contribuabili.

În sfârşit, susţinem o cotă redusă de TVA, de 5%, pentru construcţii şi tranzacţiile cu locuinţe noi, pentru a stimula un sector care poate contribui consistent la creşterea PIB. Ca să nu mai zic despre cota TVA, una dintre cele mai mari din UE, care ar trebui să revină urgent la valoarea de 19%.

Vom reuşi ceva din toate acestea? Greu de spus. Este bine însă să se ştie ce vom face când vom ajunge să decidem asupra tuturor acestor lucruri.

Curat predictibilitate

Astăzi, printre preocupări mărețe legate (în discursul său președintele a folosit de vreo douăzeci de ori ”legat” sau ”legate” – o fi vreo presimțire?) de mari probleme europene, Traian Băsescu a decis să trimită la re-examinare cele două legi cunoscute și sub numele de ”legile Toader” 🙂 , votate ca la Marea Adunare Națională de majoritatea toxică.

Nu-i vreo surpriză și nici nu susțin aici că nu are dreptul, conform Constituției, să facă asta.

Încercând însă să justifice ceea ce nu este altceva decât executarea întocmai și la timp a ordinelor FMI, președintele a bălmăjit ceva despre nevoia de predictibilitate.

Mare lucru, într-adevăr. Dacă ar fi așa. Predictibilitatea în domeniul fiscal contează enorm. Iată de ce legea prevede că modificările de fiscalitate se fac de regulă cu cel puțin șase luni înainte de a intra în vigoare, astfel încât cetățenii și mai ales firmele să-și poată face calcule, planificări, modificări de strategii și altele. Există acest păcătos ”de regulă”, însă excepția se referă, zic eu, la prevederi favorabile.

Acum cică ținem la predictibilitate. Ceea ce nu a contat până acum.

Introducerea impozitului minim, cianură pentru o sută și ceva de mii de firme, a fost făcută cu intrare în vigoare imediat, fără ca vreun IMM să aibă șansa de a calcula ce se va întâmpla cu ei. Aici și PSD are ceva de spus, dar măcar ei nu au pretenția că sunt de dreapta și deci apărători ai inițiativei private.

Tăierea salariilor bugetarilor s-a făcut, de asemenea, imediat. Ce șansă la predictibilitate au avut milioane de oameni care lucrează tot cu bugete, chiar dacă mici, de familie, bugete care includeau și peste noapte n-au mai inclus medicamente, întreținere, rate la bănci și altele.

Majorarea TVA s-a făcut tot peste noapte, ceea ce a generat o nebunie întreagă chiar și pe subiecte strict tehnice, cum ar fi re-programarea caselor de marcat, darămite prin bugetele firmelor.

Așa este, guvernanții noștri țin la predictibilitate. Când le convine.

Tot despre curaj și frică

Scriam zilele trecute despre curaj și frică. Iată numele parlamentarilor PD sau UNPR care au învins frica și au votat alături de opoziție:

Tudor Ciuhodaru

Nicolae Stan

Ioan Munteanu

Călin Potor

Cătălin Cherecheș

Gabriel Mutu

Liviu Câmpanu

Așa iese la socoteală. Parlamentarii opoziției sunt 214, minus doi absenți, adică Victor Surdu și Cătălin Voicu, plus cei șapte menționați mai sus egal 219.

Nu-i menționez pe cei care au promis că votează și n-au mai răspuns la telefon, nu au mai venit, s-au răzgândit pe scurt. Nu știu de ce au facut-o, era să zic că este treaba lor dar nu este. Este și treaba noastră, a tuturor.

Curaj sau frică

Mai sunt mai puțin de 48 de ore până la dezbaterea moțiunii de cenzură și nu ave cum să nu ne dăm seama că așteptările sunt imense. De multă vreme un eveniment politic, parlamentar nu a fost privit cu mai mare interes de către opinia publică. Și nu cred că vreodată a mai existat o așa mare susținere din partea opiniei publice pentru un obiectiv care, de obicei, este privit ca o sursă de instabilitate, ca o necunoscută ce provoacă mai degrabă temeri decât satisfacție. Căderea guvernului.

Eforturile făcute pentru trecerea moțiunii au fost și sunt în continuare susținute. Începând cu lucrur elementare, cu această ocazie spun ferm că miercuri toți parlamentarii PNL vor fi prezenți și vor vota la vedere pentru moțiune, împotriva guvernului dezastrului național.

Știu că nu este suficient, nici măcar în condițiile în care și parlamentarii PSD și PC sunt convins că vor face la fel. Mai avem nevoie de voturi, nu foarte multe, este adevărat, însă o moțiune respinsă la un vot este la fel de respinsă ca și una căzută la 25 de voturi.

Situația este mai complicată azi decât ar fi fost acum trei sau patru săptămâni. Între timp UDMR a primit legea educației iar traseiștii au primit modificarea regulamentului. Mai este și decizia de a ține parlamentarii puterii în bănci, doar cu conștiința însă fără bile. Cred că dacă, din motive care nu țin de interesul comun, nu am fi fost obligați să așteptăm congresul PSD pentru a depune moțiunea, acum niște săptămâni șansele ar fi fost mai mari.

Aș spune că acum șansele moțiunii nu depind de conștiință, ci mai degrabă de curaj. Știu că sunt mulți parlamentari ai puterii care știu că lucrurile nu mai pot continua așa în țară. Dacă au curaj să exprime asta și prin vot atunci vom scăpa de acest guvern. Puterii îi este frică de curaj, de aceea a impus absența de la vot miercuri. Diferența între frică și curaj va fi decisivă.

Greșeala?

Marea Adunare Națională care va să zica. În partea sa portocalie, desigur.

Colegul meu, de județ și nu de partid, Gelu Vișan, a declarat că a fost vorba de ”o eroare de tehnică legislativă”. Nu e chiar așa, penru că tehnica legislativă de referă la elaborarea proiectului de lege, la modul de formulare a textelor adică, nicidecum la votul parlamentarilor.

Nici măcar o eroare simplă nu văd cum ar putea fi. Și o să încerc să explic de ce. Pentru că evenimentul de care râdem noi în ultimele două zile este doar votul final, însă înainte de acea zi s-au întâmplat multe lucruri pe care doar un marțian nu le-ar fi putut observa.

Proiectul respectiv este o inițiativă parlamentară a 56 de senatori și deputați din opoziție. Un astfel de proiect, înainte de a fi trimis în comisiile primei camere sesizate, trebuie să primească un punct de vedere din partea Guvernului, consultativ, desigur. Acest punct de vedere a fost negativ.

Apoi vine la rând faptul că proiectul s-a dezbătut întâi în Senat. Unde a fost respins cu voturile împotrivă ale senatorilor puterii. Oare nu vorbesc între ei?

Chiar și în Camera Deputaților proiectul a mers întâi la comisie. Unde de asemenea parlamentarii puterii au votat împotrivă.

A patra etapă s-a petrecut în plenul Camerei, la dezbaterea pe articole. Atunci un parlamentar PD, Petru Călian, a intervenit și a explicat cum că e nenorocire dacă se adoptă proiectul și că opoziția este rea. Când se întâmplă așa ceva, adică rezultatul votului în comisie este defavorabil puterii, liderul grupului parlamentar PD poate cere re-trimiterea la comisie. S-a întâmplat de zeci de ori, nu și acum. Ca să nu mai pomenim faptul că oricum nu au depus amendamente la acest proiect.

Și apoi a venit votul în plen. Ce tare!

Despre șanse

Am aflat, în ultimele zile, o grămadă de lucruri despre ce ar urma să facem în Parlament  după ce Traian Băsescu a trimis un articol al Legii Pensiilor spre re-examinare. Inclusiv că președintele a dat o șansă opoziției :-).

O să îmi cer scuze, dar trebuie să repet ce spuneam în postul precedent. Dacă cineva a încercat să-și dea o șansă, acela a fost însuși Traian Băsescu, scăpând (temporar, sper) de suspendare și demitere prin această găselniță.

Ca să fie foarte clar, iată ce prevede Regulamentul cu privire la această cerere.

Art. 135. – (1) Reexaminarea legii de către Camera Deputaţilor, în urma cererii făcute de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţia României, republicată, va avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea cererii. Reexaminarea legii se efectuează mai întâi de Camera Deputaţilor dacă aceasta a fost prima Cameră sesizată.

(2) Cererea Preşedintelui României privind reexaminarea unei legi va fi examinată de comisia permanentă sesizată în fond cu proiectul de lege sau cu propunerea legislativă; aceasta va întocmi un raport în care va face propuneri cu privire la obiecţiile formulate în cererea de reexaminare.

(3) Raportul comisiei împreună cu cererea de reexaminare se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor după regulile procedurii legislative.

Constatăm foarte clar cum e cu șansele. Pensionarii nu au nico șansă, pentru că în cel mai bun caz vom vota ca femeile să iasă la pensie, în 2030, la 63 de ani. Adică ”obiecţiile formulate în cererea de reexaminare”.

Nici legalitatea nu capătă vreo șansă. Nu vom vota din nou întreaga lege și votul dat cu 80 de deputați în sală se va transforma, în cele din urmă, în lege intrată în vigoare.

Ca să nu mai vorbim de faptul că oricum nu simt nevoia să capăt șanse de la dom’ Băsescu.

Două motive

Victor Ponta a spus astăzi că decizia președintelui de a trimite legea pensiilor la re-examinare reprezintă un gest de normalitate și că astfel Băsescu a sancționat frauda din Parlament.

Nu sunt de acord. Din mai multe puncte de vedere.

În primul rând că, în cursul intervenției sale justificative, Traian Băsescu nu a suflat o vorbuliță despre fraudă. Mai mult, după cum puteți citi aici, președintele spune ”Deci, din punct de vedere „legalitate” nu am nicio observaţie asupra Legii”. Astfel își însușește și susține frauda prin care a fost adoptată legea.

Vine apoi motivul pentru care a fost solicitată re-examinarea. A fost aleasă o singură prevedere, nedreaptă, e adevărat, dar care s-ar aplica din 2030. Nu se face nicio referire la lucruri care ar intra în vigoare la 1 ianuarie, mai ales modul de calcul al punctului de pensie sau nedreptatea majoră care se face  militarilor.

Președintele nu a trimis legea pensiilor înapoi în Parlament, ci doar un articol. Conform procedurii parlamentare, vom vota cererea de re-examinare și nu întreaga lege.

Apar apoi și două contradicții majore, încă ne-explicate. Faptul ca, acum 17 zile, Băsescu susținea în Parlament justețea măsurii de egalizare a vârstei de pensionare, masură care acum, brusc, nu mai e bună. De asemenea ne amintim că justificarea guvernului și a majorității parlamentare de a impune și vota forma inițială a articolului cu pricina a fost respectarea angajamentelor internaționale ale României. Asta înseamnă că fie aceste angajamente au fost re-negociate, fie președintele ne îndeamnă să le încălcăm.

Eu zic că decizia președintelui are la bază două motive. Frica de suspendare și dorința de a atenua scandalul fraudei din Parlament.